Gottfried Wilhelm Leibniz (1646–1716) este cunoscut ca unul dintre marii gânditori germani care a contribuit enorm în diverse domenii: filosofie, matematică și istorie. În filosofie, Leibniz a îmbogățit mișcarea printr-un raționalism complex și matur. Spre deosebire de alți raționaliști dinaintea sa, Leibniz a descris un univers mai cuprinzător, ales de Dumnezeu ca fiind cel mai bun dintre lumile posibile. Această lume perfectă este caracterizată de un număr infinit de substanțe simple, „monade”, care sunt entități fără spațiu și fără timp. Fiecare monadă este ca o oglindă care reflectă întregul univers din propriul ei punct de vedere. Unele dintre argumentele importante ale lui Leibniz în lucrările sale Monadologia și Teodiceea: 1) Un argument cosmologic pe care Leibniz îl folosește pentru a susține existența lui Dumnezeu. Leibniz spune că tot ce există are un motiv suficient pentru a exista și a nu exista altfel. Pentru a evita o regresie infinită a acestei serii de contingențe, trebuie să existe o substanță ultimă care să explice toată diversitatea, iar aceasta este ceea ce numim Dumnezeu. 2) Un argument despre perfecțiunea lumii. Dumnezeu este atotputernic, atotștiutor, binevoitor și creator liber al lumii. Să presupunem că lumea ar putea fi mai bună. Dacă această lume nu este cea mai bună dintre lumile posibile, atunci fie Dumnezeu nu a fost suficient de puternic ca să aducă o lume mai bună, fie i-a lipsit cunoașterea, fie nu a dorit ca această lume să fie cea mai bună. Oricare dintre aceste afirmații contrazice adevărata natură a lui Dumnezeu. 3) Problema răului. Criticii lui Leibniz observă că cantitatea de suferință din lume nu justifică credința că Dumnezeu a creat cea mai bună dintre lumile posibile. Leibniz susține că suferința are un rol bun pentru că face parte din bunătatea infinită a lui Dumnezeu. Răul este, în parte, produsul înțelegerii noastre limitate, care nu poate cuprinde intențiile creatoare ale lui Dumnezeu. Numim lucrurile rele când le privim izolat, dar ele pot fi bune în legătură cu alte evenimente și procese. Mai mult, Leibniz insistă că fericirea pământească a oamenilor nu poate fi considerată criteriul după care să judecăm bunătatea lumilor.
