Martin Heidegger (1889–1976) a fost un filosof german, a cărui carte cea mai cunoscută, Ființă și timp, a avut un mare impact asupra dezvoltării filosofiei europene contemporane.
Despre sensul vieții:
Potrivit lui Heidegger, întrebarea despre metafizică și despre ființă s-a pierdut, deoarece nu putem ști nimic sigur despre entitățile metafizice. De aceea, Heidegger propune să elaboreze o întrebare metafizică ce nu ar presupune nimic ca fiind. Știința se ocupă de ființe, dar nu de nimic. Pentru a evita prezența entităților, Heidegger formulează următoarea întrebare: „Ce este cu acest nimic?”.
Bunul‑simț definește nimicul prin negarea totalității ființelor. Totuși, pentru Heidegger, nimicul este ceva ce se află în interiorul totalității ființelor. Pentru a avea acces la nimic, ar trebui să ne aflăm „în mijlocul ființelor ca întreg”. Revelarea ființelor ca întreg este ascunsă în anumite dispoziții sufletești, cum ar fi plictiseala și iubirea. De exemplu, plictiseala autentică este atunci când totul este plictisitor. La fel, iubirea este atunci când ești îndrăgostit de o persoană, iar întreaga lume parcă strălucește. Așadar, atât plictiseala, cât și iubirea dezvăluie totalitatea lucrurilor și ne așază în fața nimicului. Într‑o zi, viitorul poate deveni nesigur și ne poate cuprinde frica de tot. În consecință, toate lucrurile față de care eram indiferenți se întorc către noi. În acest context, angoasa este înaintea deschiderii. Ea dezvăluie totalitatea ființelor în negare. Ea dezvăluie nimicul.
Ființele se scufundă ca întreg din cauza gestului de respingere al nimicului față de ființe. Dar nimicul nu poate fi separat de ființe, ci se arată în și prin ființe. Nimicul nu doar neagă, ci se și nimicește pe sine. Nimicul arată că există ceva, și nu doar nimic. Nimicul „nimicește”. Cu alte cuvinte, esența nimicirii este aceea că „aduce pentru prima dată Dasein‑ul în fața ființelor ca atare”. Contrar logicii, nimicul este originea negației, deoarece „nu”-ul apare din nimicirea nimicului. Procesul de nimicire nu este ceva undeva departe. El este în viață. Suntem mereu implicați în această negativitate. De exemplu, dacă cineva îmi arată un pix, prezența este între acest pix și mine. Din cealaltă parte a pixului, nu există nimic pentru mine, dar există ceva pentru cel care îl ține. Nimicirea nimicului se arată și în posibilitățile nerealizate, atunci când actualizarea unei posibilități o blochează pe alta. Cu alte cuvinte, unele posibilități se dezvăluie doar pentru că le împiedicăm pe altele.
Activitatea nimicului în ființă ne este ascunsă. Suntem mereu înaintea noastră înșine. Fiindcă suntem finiți, sensul existenței noastre este definit de această activitate nimicitoare. Alegând anumite opțiuni de viață, transcendem către moarte, moment în care toate posibilitățile se sfârșesc. Această transcendere înseamnă a fi ținut în afara ta, spre nimic, adică a anticipa posibilități și apoi a cădea înapoi, printre lucruri, în lucruri. Așadar, făcând alegerile noastre pline de sens, moartea joacă un rol esențial în temporalitatea ființelor. Dacă am fi nemuritori, viața noastră ar fi complet lipsită de sens. Fără mortalitate, alegerile noastre nu ar avea niciun rost, deoarece toate posibilitățile ne‑ar fi mereu deschise. Nimic nu ar fi cu adevărat important, fiindcă totul ar fi dezvăluit și nimic nu ar mai fi ascuns. Libertatea și identitatea de sine ale unei ființe nemuritoare nu ar fi dezvăluite, deoarece nu ar exista posibilități reale de acțiune. Dacă nimicirea nimicului nu ar avea loc, atunci nu ar exista nicio relație cu desfășurarea ființei. Nu ar exista ființă ca atare și, în consecință, nu ar exista libertate ce izvorăște din ființă. De aceea descrierea vieții umane arată o anumită normativitate. „Fii tu însuți” înseamnă să‑ți trăiești viața și să faci alegeri. Pentru că mortalitatea ta este aici și acum cu tine, trebuie să fii responsabil, adică să decizi pentru tine însuți.
